Stiri si informatii juridice – Pro-Legal.ro
Pro Legal

Demisie. Dreptul angajatorului de a renunta la termenul de preaviz. Sarcina probei in dovedirea existentei unui preaviz revine salariatului

In materia demisiei, preavizul este prevazut in favoarea angajatorului care, potrivit  dispozitiilor exprese ale art. 79 alin. 7 din Codul muncii, poate si renunta la el, total sau partial.

Prin decizia 7415/R din 14 decembrie 2009 Tribunalul Bucuresti a stabilit ca, intrucat salariatul si-a exprimat dorinta de a demisiona incepand cu ziua in care a depus demisia, iar angajatorul nu a dorit sa se prevaleze de termenul de preaviz stabilit in favoarea sa intr-un astfel de caz, respectivul act de demisie al salariatul isi produce efecte din ziua manifestarii lui, chiar daca angajatorul emite ulterior decizia de incetare a contractului de munca.

Faptul ca angajatorul a emis decizia de incetare a contractului de munca la 15 zile de la data la care salariatul a inregistrat demisia (precizand ca a renuntat la termenul de preaviz) nu echivaleaza cu implinirea termenului de preaviz in conditiile in care demisia nu trebuia acceptata, ea producand efecte prin simpla manifestare de vointa a angajatului, sens in care nu este necesara nici emiterea unei decizii de desfacere a contractului individual de munca, al carei efect poate fi cel mult declarativ si nu constitutiv.

Instanta a considerat ca atata vreme cat salariatul nu a facut dovada prestarii efective a muncii intre momentul inregistarii demisiei sale si momentul emiterii deciziei angajatorului de desfacere a contractului de munca nu indreptateste salariatul sa obtina drepturi salariale pe perioada respective. Instanta a considerat si ca intr-un astfel de caz, proba revine salariatului si nu angajatorului (nefiind deci aplicabila exceptia trasa din prevederile art. 287 din Codul Muncii care specifica intelesul “probei in sarcina angajatorului”) deoarece nu se poate pretinde angajatorului sa probeze ca salariatul nu a muncit ori ca nu are drepturi salariale restante, pana ce acesta nu va fi facut dovada ca a prestat munca ori a temeiului drepturilor pretinse, sarcina faptului pozitiv ramanand intotdeauna  in sarcina celui care il afirma.

Decizia civila nr. 7415/R din 14 decembrie 2009

Prin sentinta civila nr.5668/26.06.2009 pronuntata in dosarul nr.4321/3/2009, Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale a admis in parte actiunea formulata de contestatorul GCA in contradictoriu cu intimata SC S C SRL; a anulat decizia nr. 1/20.01.2009 cu privire la data incetarii raporturilor de munca prin demisie.

A retinut ca data a incetarii raporturilor de munca dintre parti, prin demisie, 20.01.2009.

A obligat parata sa achite reclamantului suma de 12.672 lei net – lichidarea lunii decembrie 2008 si sa-i achite drepturile salariale pentru perioada lucrata 1-19.01.2009.

A obligat parata la 500 lei, cheltuieli de judecata catre reclamant.

In considerente a retinut ca reclamantul a fost salariatul paratei in functia de inginer electronist din 16 ianuarie 1997.

La 05.01.2009 reclamantul a inregistrat la parata cererea sa de demisie formulata conform art. 79 alin. 1 Codul muncii, demisia incepand cu 05.01.2009, conform sustinerilor reclamantului, necontrazise de nici un act al paratei, reclamantul a lucrat la parata perioada de preaviz care, conform art.79 alin. 1 Codul muncii si art. IX lit. a) din Contractul individual de munca al reclamantului, este obligatorie, deci demisia a devenit efectiva incepand cu 20.01.2009.

Conform sustinerilor reclamantului si disp. art. 89 alin. 5 Codul muncii, pe durata preavizului, contractul individual de munca isi produce toate efectele. Reclamantul sustine ca a lucrat in perioada preavizului, dar nu i s-au achitat drepturile salariale, pentru aceasta perioada, iar parata nu a depus condica de prezenta, state de plata, nu a administrat alte probe din care sa rezulte ca reclamantul nu s-a prezentat la serviciu in aceasta perioada.

Analizand decizia nr. 1/20.01.2009 contestata in parte, vazand cererea de demisie, Tribunalul a constatat ca decizia este lovita de nulitate, deoarece nu respecta termenul de preaviz si inceteaza retroactiv raporturile de munca dintre parti.

Decizia emisa la 20.07.2009 de catre angajatorul parat constata incetarea raporturilor de munca dintre parti incepand cu 05.01.2009, fara a respecta termenul de preaviz, perioada in care reclamantul sustine ca a lucrat si nu a fost platit.

Calculand cele 15 zile de preaviz, rezulta ca data incetarii raporturilor de munca dintre parti este 20.01.2009, cand se implinesc cele 15 zile, astfel ca decizia nr. 1 a fost anulata partial, in privinta datei incetarii raporturilor de munca.

Conform art. 154 Codul muncii, pentru munca depusa, salariatii au dreptul la un salariu exprimat in bani, conform contractului individual de munca al fiecaruia.

Din statul de salarii intocmit de parata si depus la ITM la 20.01.2009, rezulta ca pentru luna decembrie 2008 reclamantul are de primit suma de 12672 lei.

Conform art. 163 Codul muncii, dovada platii salariului se face prin semnarea statelor de plata sau a altor documente justificative care demonstreaza efectuarea platii catre salariatul indreptatit.

Din statul de plata existent nu rezulta ca reclamantul si-a primit drepturile salariale pe luna decembrie 2008, neexistand semnatura acestuia in dreptul numelui sau la pozitia 1 din lista.

De asemenea, nu exista la dosar nicio dovada ca paratul angajator i-a achitat reclamantului perioada de preaviz lucrata, 01-20 ianuarie 2009.

Fata de cele retinute, Tribunalul a constatat ca reclamantul este indreptatit la primirea drepturilor banesti pentru decembrie 2008 si 01-20 ianuarie 2009, astfel ca actiunea reclamantului a fost admisa.

Impotriva sus-mentionatei hotarari, in termen legal a declarat recurs SC S C SRL, inregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VII a Civila si pentru Cauze privind Conflicte de Munca si Asigurari Sociale sub nr. 4321/3/2009.

In sustinerea recursului  a aratat ca  instanta nu a respectat dreptul recurentei  Ia aparare si nu a analizat in nici un fel sustinerile pe care le-a facut.

Astfel, la al-II-lea termen de judecata, instanta a solutionat dosarul si a respins cererea de amanare formulata de aparatorul recurentei ales. Desi era prima cerere de aparare formulata de avocat, justificata, termen la care a formulat intampinare pentru a demonstra lipsa de fundament a contestatiei intimatului GA, instanta a solutionat dosarul, pronuntandu-se doar asupra insuficientelor probe depuse de acesta si fara a tine seama de sustinerile si apararile recurentei.

In considerentele sentintei apare eronat faptul ca recurenta nu si-a respectat obligatia de a depune la dosarul cauzei actele solicitate si nici macar nu se face referire la intampinarea pe care o depusese si la apararile acesteia. Era un termen de judecata la care recurenta solicita intemeiat amanarea, depusese intampinare, aratand instantei argumentele pentru care se justifica respingerea cererii, urmand ca ulterior sa depuna actele pe care isi intemeia opinia.

Recurentei nu i-a fost pus in vedere sa depuna  pentru acel termen din 26.06.2009, actele pe care instanta le exemplifica in considerente: condica de prezenta, dovada achitarii preavizului, dovada achitarii salariului pentru decembrie 2008 .

In aceste conditii se justifica rejudecarea fondului cauzei, care sa analizeze temeinic speta, instanta de fond pronuntandu-se superficial, fara a observa realitatea evenimentelor in ceea ce priveste relatiile de munca desfasurate intre GA si S.C. S .

Instanta a aplicat gresit legea considerand ca data finalizarii raporturilor de munca cu intimatul-contestator este 20.01.2009.

Instanta in mod gresit a conchis ca data in care demisia intimatului contestator a devenit efectiva este 20.01.2009, in ciuda faptului ca ea a fost depusa la 05.01.2009. S-a aratat ca recurenta nu ar fi respectat termenul de preaviz de 15 zile si s-a calculat incepand cu 05.01.2009 data depunerii demisiei, ca raporturile de munca au incetat efectiv la 20.01.2009.

Datorita faptului ca salariatul a muncit in aceasta perioada, recurenta este obligata sa-i plateasca si contravaloarea muncii depuse.

Consideratiile instantei sunt de-a dreptul hilare si solutia este dispusa cu o grava aplicare a dispozitiilor legale.

Prin cererea de demisie din 05.01.2009 GAC a inteles sa intrerupa orice activitate in cadrul firmei.

Intr-o astfel de situatie, societatea este limitata si singurul lucru pe care il poate face este sa ia act de cererea de demisie si sa poata beneficia de termenul de preaviz de 15 zile. Recurenta a inteles sa renunte la acest termen.

Decizia din 20.01.2009 nu constatata decat incetarea raporturilor de munca cu acesta, desi emiterea unui astfel de act era o facultate pentru societate. ” Demisia nu trebuie aprobata de angajator; nu este necesara nici emiterea unei decizii (dispozitii) privind incetarea contractului de munca. Asadar, nu poate fi modificat termenul de preaviz, acesta incepand sa curga daca angajatorul renunta la el, acest lucru fiind un beneficiu al angajatorului si nu al angajatului.

Mai mult, angajatul nici nu putea, ulterior depunerii demisiei, sa solicite modificarea incetarii contractului, cererea sa fiind una inadmisibila.

Manifestarea de vointa a salariatului cu privire la incetarea, din initiativa sa a contractului de munca este irevocabila; retractarea ei este posibila numai cu acordul expres au implicit, al angajatorului”.

Solutionand cauza in aceasta maniera, instanta nu a facut altceva decat sa dea  curs stratagemei utilizate de intimate de a-si planifica singur incetarea raporturilor de munca pentru a beneficia si de remuneratia pentru luna ianuarie 2009. Este curios cum s-a ajuns la concluzia ca a fost prestata munca in toata aceasta perioada 05-20.01.2009, atat timp cat nu a fost facuta nici o dovada in acest sens. Solutia nu face altceva decat sa acorde contestatorului beneficiar  unor drepturi nemeritate, asta fara insa a presta activitate si in ciuda faptului ca acesta a incetat individual sa paraseasca locul de munca.

Mai mult, solutia data depaseste cadrul legal cu care instanta a fost investita, acesta pronuntandu-se si asupra unei cereri pe care intimatul contestator nu a facut-o. Acesta a solicitat obligarea recurentei  la plata a 2555 lei, bani aferenti lunii ianuarie 2009, insa instanta i-a cenzurat cererea de a-i acorda o suma de bani si a dispus generic obligarea recurentei la plata sumei salariului pe perioada 01-20.01.2009, nearatand in nici un fel care este echivalentul banesc al muncii desfasurate in aceasta perioada.

Nici nu avea cum s-a prevada aceste drepturi atat timp cat in cauza nu a fost facuta o expertiza contabila care sa faca acest calcul.

In aceste conditii, si din aceasta perspectiva, sentinta este una lapidara si lipsita de obiectivitate. Chiar si daca ar avea dreptate, contestatorul nu ar putea beneficia de aceasta suma pentru ca ea nu este in nici un fel prevazuta in titlu, executarea silita fiind din acest punct de vedere, imposibila. Este inca un neajuns al acestei sentinte care ar trebui rectificat prin rejudecare.

In ceea ce priveste obligarea la plata sumei de 12 672 lei, a aratat ca sentinta nu este fundamentata. Indiferent daca exista posibilitatea ca S.C. S sa nu-i fi achitat in totalitate drepturile salariale pana la data de 05.01.2009, atunci cand au incetat in realitate raporturile de munca cu acesta, sumele pe care instanta  le-a acordat nu au nici un fel de acoperire.

Astfel, prin act aditional la data de 05.12.2009, salariatului i-a fost diminuat salariul pana la suma de 5000 lei brut, din care acestuia i-a fost platit avansul, astfel ca acordarea sumei de 12672 lei este una nejustificata. Instanta arata ca ea reprezinta lichidarea si ca este conforma cu statul de salarii pe luna decembrie 2008.

Este evident ca este vorba de o neintelegere, din moment ce pentru luna decembrie suma totala bruta pe care angajatul o avea de primit ca salariu este de 5 000 lei.

Clarificarea acestor aspecte nu poate fi atinsa decat printr-o expertiza contabila  in care sa fie analizate documentele privind modificarile salariale si sa determine eventualele drepturi salariale ale intimatului-contestator, ceea ce justifica inca o data o rejudecare a cauzei pe fond.

Cercetand recursul declarat prin prisma criticilor formulate, Curtea constata ca acesta este fondat.

Intr-adevar, in baza art. 79 alin. 1 din Codul muncii, demisia este un act unilateral de vointa a salariatului, in sensul incetarii contractului de munca, dupa implinirea unui termen de preaviz.

Scopul preavizului este acela de  a asigura angajatorului posibilitatea de a lua  masurile necesare inlocuirii salariatului demisionar, evitandu-se astfel consecintele negative pe care le-ar putea  avea pentru societate  incetarea  intempestiva  a contractului de munca.

Rezulta asadar,  ca in materia demisiei, preavizul este prevazut in favoarea angajatorului care, potrivit  dispozitiilor exprese ale art. 79 alin. 7 din Codul muncii, poate si renunta la el, total sau partial.

In speta, prin cererea datata  05.01.2009, salariatul a   solicitat incetarea raporturilor de munca, prin demisie, incepand cu aceeasi data, fapt aparent acceptat intocmai de angajator, care prin decizia  nr. 1/20.01.2009 dispune incetarea raporturilor  de munca, incepand cu 05.01.2009, rezultand ca a renuntat la termenul de preaviz.

Faptul ca a emis aceasta decizie la exact 15 zile de la solicitarea salariatului, nu are semnificatia implinirii preavizului, in conditiile in care demisia nu trebuia acceptata, ea producand efecte prin simpla manifestare de vointa a angajatului, sens in care nu este necesara nici emiterea unei decizii de desfacere a contractului individual de munca, al carei efect poate fi cel mult declarativ si nu constitutiv.

Fata de aceste aspecte si avand in vedere, astfel cum s-a mai aratat, ca din actele aflate la dosarului cauzei, rezulta ca vointa angajatului de a inceta in aceeasi zi, a depunerii demisiei, raporturile de munca cu societatea, a fost acceptata ca atare, dupa cum  rezulta din decizia  emisa la 20.01.2009 precum si faptul ca, in cazul nerespectarii termenului de preaviz,daca este obligat la aceasta, salariatul raspunde prin repararea eventualelor  daune cauzate societatii, iar nu prin chiar efectuarea muncii, prestarea fortata a acesteia fiind interzisa constitutional, revenea acestuia sa dovedeasca efectuarea propriu-zisa a activitatii in perioada 05.01-20.01.2009.

Or, reclamantul nu a solicitat instantei admiterea vreunei probe prin care sa dovedeasca  faptul juridic, pretins neputandu-se opune acestei indatoriri procesuale nici exceptia trasa din prevederile art. 287 din Codul muncii, care specifica intelesul “probei in sarcina angajatorului”, anume obligatia acestuia de a  depune dovezile in apararea sa pana la prima zi de infatisare, rezultand  din aceasta ca el trebuie sa probeze in contra pretentiilor salariatului intemeiate pe lege ori contract, iar nu impotriva oricaror sustineri ale acestuia, independent de dovedirea lor prealabila de catre cel care le afirma, sub sanctiunea de a fi  considerate valabile.

Din aceasta perspectiva, nu se poate pretinde angajatorului sa probeze ca salariatul nu a muncit ori ca nu are drepturi salariale restante in valoare de 12.672 lei, pana ce acesta nu va fi facut dovada ca a prestat munca ori a temeiului drepturilor pretinse, sarcina faptului pozitiv ramanand intotdeauna  in sarcina celui care il afirma.

Or, astfel,  cum s-a mai argumentat, reclamantul-intimat  nu a dovedit in speta faptele pozitive contrare celor negative sustinute de catre paratul-recurent, anume faptul efectuarii propriu-zise a muncii in perioada 05.01-20.01.2009 si nici temeiul drepturilor salariale pretinse ce trebuie sa se gaseasca in contract, conform dispozitiilor exprese ale art. 157 din Codul muncii.

Astfel, reclamantul nu a facut dovada drepturilor salariale in cuantumul pretins, el producand doar  un contract individual de munca, ce specifica un  salariu de 200.000 lei lunar, la nivelul anului 199, iar cat priveste statul de plata,  acesta nu  valoreaza contract pentru determinarea drepturilor salariale, ci el doar constata existenta unui drept salarial  nascut in prealabil si exigibil, de o anumita valoare, care trebuie sa-si gaseasca insa temeiul intr-o manifestare concordanta de vointa exprimata anterior  si  atestata prin inscris ori dovedita cu alte mijloace de proba.

In consecinta, potrivit celor expuse si in aplicarea art. 312 alin. 1-3 rap.  la art. 304 pct. 9 si 3041 C. pr. civ., Curtea va admite recursul, va modifica in tot sentinta atacata, in sensul ca va respinge actiunea, ca neintemeiata.

Scrie un comentariu

* Nume:
* Email:
Website:
Mesajul tau:
 
Campurile notate cu * sunt obligatorii
 

Piata Avocaturii

PeliFilip a oferit consultanta cu privire la fuziunea companiilor ce detin doua centre comerciale din Bucuresti

Casa de avocatura PeliFilip a oferit consultanta juridica grupului Anchor in proiectul de fuziune a companiilor din cadrul acestuia, care detin si opereaza Bucuresti Mall si Plaza Mall. Procesul a fost gandit ca o fuziune prin absorbtie, in care intregul patrimoniu Plaza Mall a fost transferat catre...

( 0 http://pro-legal.ro/pelifilip-a-oferit-consultanta-cu-privire-la-fuziunea-companiilor-ce-detin-doua-centre-comerciale-din-bucuresti/ )Citeste articolul

Like pe facebook pentru a ne urmari live pe wall-ul tau